O scurtă prezentare a istoriei oraşului Bistriţa

Situat în nordul României, judeţul Bistriţa-Năsăud se desfăşoară pe o suprafaţă de 5305 km2 (2,2% din suprafaţa ţării), având o populaţie de aproximativ 300.000 de locuitori.

Având coordonatele geografice 47°37' - 47°48' latitudine nordică şi 23°27' - 25°36' latitudine estică, Bistriţa-Năsăud se învecinează la nord cu Maramureş, la est cu Suceava, la sud-est cu Mureş şi la sud-vest cu Cluj.

Judeţul are un municipiu (Bistriţa), 3 oraşe (Beclean, Năsăud, Sângeorz-Băi), 53 comune şi 235 sate.


Relieful este în general înalt şi destul de fragmentat, în judeţ desfăşurându-şi culmile munţii Rodnei, Bârgăului, Călimanului şi Ţibleşului. Deşi numai o parte din munţii Rodnei (altitudinea maximă din judeţ - vf. Ineu 2279 m) se află pe teritoriul judeţului, frumuseţea acestora creează un decor minunat.

Gheţarii erei cuaternare au lăsat urme, creând creste ascuţite şi circuri glaciare care adăpostesc lacuri de aceeaşi origine, cu ape limpezi, de o rară frumuseţe (Lala, Buhăescu).

Un peisaj deosebit de pitoresc îl dezvăluie şi Munţii Bârgăului, prin prezenţa unor conuri - mărturie a unor intense activităţi vulcanice - prin pădurile şi fondul cinegetic deosebit de bogat.

Munţii Căliman se caracterizează prin masivitate şi fenomene vulcano-carstice curioase, iar Munţii Țibleşului, care străbat partea de vest a judeţului, cuprind variate bogăţii.

Tot în partea vestică se află înălţimile Podişului Transilvaniei, respectiv dealurile Suplaiului, Năsăudului şi Bistriţei care ajung până la 600 m altitudine.

Cuprinzând un relief accidentat şi în mare parte montan, judeţul are o reţea mai puţin densă de căi de tranzit, principalele linii urmărind văile apelor.

Drumurile de munte şi potecile marcate fac accesibilă turistului atât zona înaltă a Munţilor Rodnei, cei mai semeţi din grupa nordică a Carpaţilor Orientali, cât şi Munţii Bârgăului, scunzi şi uşor de trecut din toate direcţiile.

În apropiere de Pasul Tihuţa în dreapta şoselei naţionale, într-o poiană se află un monument al naturii: "Regele Brazilor".

Bistriţa-Năsăud este unul dintre judeţele cu bogate vestigii şi monumente istorice. Aici întâlnim culturile neolitice (Bistriţa, Năsăud sau Slătiniţa); vestigiile daco-romane de la Sărăţel, Sânmihaiu de Câmpie, Archiud, Orheiu, Dumitra, Livezile, Matei şi Ilişua.

La Fântânele se află o necropolă celtică cu 82 morminte (cultura "La Tène") una din cele mai mari de acest fel din Europa.

Pe teritoriul judeţului de azi, în secolul al XIII-lea era menţionat un vechi district - Vallis vallachalis - locuit de populaţie românească. Pe lângă aceasta, el îngloba districtul săsesc al Bistriţei, părţi din comitatele Solnoc şi Dăbâca.

Nu departe de localitatea Leleşti pot fi văzute şi astăzi ruinele cetăţii Ciceului care a aparţinut domnitorului Petru Rareş, iar la Posmuş ruinele unor fortificaţii din epoca feudalismului timpuriu.

La 16 km de Bistriţa, în localitatea Herina se află una din cele mai vechi biserici din Transilvania. Probabil că această biserică construită în stil romanic, de mai multe ori restaurată, a fost clădită la sfârşitul primei jumătăţi a secolului XIII. Este atestată documentar la 1246.


Bistriţa - oraş, reşedinţă a judeţului, este situat pe râul Bistriţa ardeleană, într-o depresiune, la o altitudine de 365 m. Oraşul este aşezat pe valea Bistriţei, la poalele Munţilor Bârgăului, la încrucişarea unor importante drumuri comerciale.

Cele mai vechi ştiri despre localitatea Bistriţa se pierd în negura veacurilor.

Apariţia oraşului pare probabilă pe la sfârşitul sec. XII şi începutul celui următor, eveniment legat şi de colonizarea saşilor din Transilvania. Prin veacurile XIII, XIV, Bistriţa este amintită documentar ca făcând parte din posesiunile regale ungare ( "Fundus Regius").

La 22 martie 1241 a apărut prima menţiune documentară a oraşului, în Codexul de la Echternach, sub numele de Târgul Nosa. Această denumire a fost adoptată după locul de origine al majorităţii coloniştilor ce au format această aşezare (sec. XII), care proveneau din spaţiul Luxemburgului de azi, probabil din preajma localităţii Nosa (40 km de Luxemburg).

Numele actual al oraşului are la origine cuvântul slav "bistro" ( repede ), aşa cum apele repezi se numesc de obicei "Bistriţe". Numele aşezării, ca şi alte elemente lingvistice, presupun o convieţuire mai îndelungată a unor elemente slave cu populaţie autohtonă de origine romano-slavă. În a doua parte a secolului al XIII-lea, la 16 iulie 1264, Papa Urban al IV-lea pomeşte într-un document în limba latină ţinutul "Bistriche ", adică Bistriţa.


Astfel ziua de 16 iulie, ca zi de atestare documantară a devenit zi de sărbătoare a oraşului.


Bistriţa a avut mult de suferit de pe urma invaziei tătarilor, în urma căreia s-a refăcut cu greu, fapt pentru care numai în a doua jumătate a sec. XIII, documentele amintesc, printre alte oraşe înfloritoare din Transilvania, şi oraşul Bistriţa. Astfel, doar din anul 1264 datează prima atestare documentară a oraşului Bistriţa.

Începând cu sfârşitul secolului al XIII-lea, Bistriţa a cunoscut perioade de înflorire şi dezvoltare economică, întrerupte de nenorociri şi războaie. Astfel, în 1241 - 1242 tătarii, în drumul lor spre centrul Europei, au devastat oraşul şi împrejurimile, dar reuşind să se redreseze, în secolele următoare oraşul a devinit una dintre puternicele cetăţi transilvănene şi un înfloritor centru meşteşugăresc ( peste 20 de bresle ).

Odată cu dezvotarea localităţii, s-au stabilit călugării franciscani şi dominicani, care preferau aşezările aflate în expansiune. În anul 1303 a apărut prima mănăstire domnicană iar în anul 1316 cea franciscană.

În anul 1330 oraşul a intrat în jurisdicţia regelui Ungariei, Lodovic de Anjou. Din partea regelui, Bistriţa a primit statutul de "civitas" în anul 1349, iar în anul 1353 a primit dreptul de a ţine târg anual de 15 zile, în luna august, denumit de locatari "Bulgiul". Tradiţia continuă şi azi ca sărbătoare a saşilor din oraş. Tot în această perioadă, oraşul a primit sigiliul propriu - un cap de struţ încoronat şi cu o potcoavă de aur în cioc, care simbolizează după vechea heraldică, îndeletnicirile cele mai importante ale bistriţenilor - meşteşugăritul şi comerţul, specifice oraşelor de graniţă.

La 1366 cetăţenii din Bistriţa au obţinut dreptul de liberă alegere a judeţului şi a juraţilor oraşului, iar în anul 1405, Bistriţa a fost confirmat ca oraş liber regal. Aceste privilegii au făcut ca oraşul să prospere şi să îşi contureze o activitate urbană deosebit de dinamică. Pe lângă biserica parohială ridicată în Piaţa Centrală oraşul era completat şi de alte edificii de cult precum: Conventul dominican (atestat încă din 1245), Conventul franciscanilor (atestat documentar din 1268) şi cel al ordinului hospitaliţilor (atestat documentar în 1295).

Mănăstirea dominicană era ridicată în partea sudică a oraşului în actualul spaţiu al Azilului de bătrâni (M. Kogălniceanu nr.23) şi cuprindea "o foarte mare şi grandioasă" biserică, aflată pe latura nordică a unei curţi interioare în perimetrul căreia erau ridicate: refectoriu, casa oaspeţilor, chiliile şi şcoala de filozofie şi teologie. După introducerea reformei religioase la Bistriţa, călugării au fost alungaţi, iar ansamblul clădirilor mănăstirii s-au ruinat.

În preajma mănăstirii dominicane la intersecţia Pasajului XI (fostă strada a Călugăriţelor) şi strada Nicolae Titulescu (fostă stradă Ungurească) a fost construită şi o mănăstire a călugăriţelor dominicane care avea şi ea o biserică de dimensiuni mai modeste. Acest ansamblu căzut în ruină după secolul al XVI-lea a fost reamenajat de trupele austriece prin 1754 ca magazie de cereale.

Din Convertul franciscan amplasat în partea de est a oraşului, se mai păstrează azi biserica care conservă elemente de arhitectură gotică timpurie. În secolul al XVIII-lea biserica a fost renovată în stil baroc şi a funcţionat ca şi capelă a trupelor austriece. Credincioşii români, greco-catolici din oraş, au cumpărat biserica la sfârşitul secolului al XIX-lea de la călugării piarişti şi astfel această biserică a devenit primul edificiu religios românesc din interiorul zidurilor medievale ale oraşului.

Aşezământul hospitaliţilor atestat din secolul al XIII-lea era amplasat în partea de nord-vest a oraşului. Ansamblul arhitectural cuprindea şi un spital medieval de unde şi numele străzii pe care se află – strada Spitalului (azi Gheorghe Şincai). Construcţiile au dispărut în urma incendiului din 1758, iar în spaţiul respectiv a fost ridicată mănăstirea piariştilor cu actuala biserică în stil baroc "Sf. Treime".


Nesiguranţa vremurilor a determinat ridicarea zidurilor viitoarei cetăţi a Bistriţei, astfel că în anul 1465 oraşul avea 18 turnuri şi bastioane, apărate de meştesugarii oraşului grupaţi în bresle.

În această perioadă Bistriţa a devinit unul din cele mai importante oraşe din Transilvania, alături de Sighişoara şi Sibiu.

În scopul asigurării şi întăririi graniţei răsăritene a regatului maghiar, regele Ladislau Postumul la anul 1452, a dăruit Bistriţa împreună cu cele 20 de sate din împrejurimi, lui Iancu de Hunedoara, cu titlul de Comite Perpetuu. Ieşind de sub jurisdicţia regală, oraşul a devinit domeniu privat al grofilor şi a suferit astfel pagube însemnate. Iancu a venit la Bistriţa şi a luat măsuri de construire a unei cetăţi pe dealul Burich, în partea de nord a oraşului, lucrare terminată destul de repede - 2 sau 3 ani. Cetatea a fost populată cu soldaţi maghiari.

După moartea lui  Iancu de Hunedoara, conducerea oraşului i-a revine lui Szilagyi Mihaly, care a fost primit cu ură de către saşi, drept pentru care în anul 1458 primarul Thummel a organizat o răscoală, înnabuşită cu repeziciune de către Szilagyi.

În 1464 s-a răscumpărat libertatea oraşului de la Matei Corvin pentru suma de 6000 forinţi. Saşii însă nu au renunţat la revendicările lor, obţinând de la Matei Corvin în anul 1465 dreptul de a construi în jurul oraşului un zid de protecţie, care va a fost ridicat din ramăşiţele cetăţii construite de Hunyadi. Astfel, au fost terminate o serie de ziduri, turnuri, bastioane şi mai multe porţi.


Întemeietorii şi locuitorii oraşului Bistriţa au fost saşi, iar ei fiind un popor de industriaşi şi comercianţi, apărarea oraşului au încredinţat-o soldaţilor plătiţi. Aşa au ajuns în oraş maghiarii, nu ca şi locuitori,  ci ca şi soldaţi.

Pe la 1465, Bistriţa avea în total peste 18 turnuri şi bastioane, precum şi un întreg sistem de şanţuri şi valuri de apărare. Urmele unui astfel de şanţ şi val, se pot observa şi azi în parcul central al oraşului. În jurul anului 1484, prima fază a fortificărilor oraşului Bistriţa, pare să se fi încheiat. După puţin timp s-a început construcţia unui turn, care există şi în zilele noastre.

În anul 1524 populaţia maghiară din oraş a adoptat noile principii ale reformaţiei, în acest an fiind construit pentru soldaţi un mic lăcaş pentru rugăciune. Iniţial slujbele erau lutherane dar cu siguranţă începând cu anul 1564 s-a trecut la religia reformată.

Istoria primei comunităţi reformate este însă foarte scurtă, deoarece după câţiva  ani, generalul Basta a atacat şi a distrus în mare parte oraşul.


În a doua jumătate a secolului XVI în Piaţa Centrală s-au înalţă o serie de construcţii comerciale specifice epocii, precum Complexul Comercial Sugălete şi Catedrala Gotică.

Începând din secolul al XV-lea până în al XVIII-lea, Bistriţa s-a afirmat ca mare furnizor de mărfuri pentru târgurile moldoveneşti. Încă din secolul VI, oraşul este cunoscut şi ca important centru cultural.

În anul 1601, deşi era încheiat un armistiţiu între generalul Basta şi Sigismund Bathory, auzind de cruzimea generalului, apărătorii oraşului au închis porţile acestuia, şi sub conducerea căpitanului Nagy Albert s-au început pregătirile pentru respingerea unui eventual atac sau chiar asediu. Căpitanul a fost conştient de superioritatea numerică a atacatorilor, şi de aceea  a cerut ajutorul trupelor voievodale. Acest fapt a fost considerat de către Basta drept încetarea armistiţiului, şi la 1 februarie 1602 acesta a ajuns la zidurile oraşului, pornind asediul dinspre Aldorf.

La 9 februarie în zidul oraşului era deja o spărtură de 6 m lăţime, dar apărătorii oraşului au rezistat eroic asediului. Inclusiv locuitorii s-au înarmat şi au ajutat soldaţii. Fierarul Pfaffenbruder cu ciocanul a omorât un atacator. Servitoarele maghiare aruncau vase cu apă clocotită peste atacatori.


Oraşul a fost refăcut cu repeziciune, dar şi-a închide porţile. În acest sens, timp de 200 de ani în oraş au locuit doar saşi, de religie lutherană. Dacă un maghiar dorea să se stabilească în oraş, trebuia să renunţe le credinţa şi religia lui, trecând la religia lutherană. Astfel au apărut, prin căsătoriile mixte nume precum Gondosch, Kisch şi altele.

Prima schimbare a acestei situaţii a fost efectuată de către Maria Tereza, care a trimis în oraş funcţionari germani, dar de religie catolică. Tot ea a pus la dispoziţia acestor funcţionari o biserică a saşilor lutherani.


Reapariţia maghiarilor în oraş a început sub domnia împaratului II. Jozsef, după "toleranciae edictum" (1781). La început au fost acceptaţi doar maghiari industriaşi, şi doar în afara zidurilor, în partea de jos a oraşului. Aceştia au început repede să se organizeze, în anul 1794 solicitând un loc pentru construirea unei biserici. Atunci a luat naştere a doua comunitate reformată din Bistriţa, care s-a păstrat până în zilele noastre. Timp de şapte decenii au insistat cu această solicitare, dar în zadar.

În acele vremuri maghiarii bistriţeni aparţineau comunităţii reformate din Budacul de Jos. În anul 1856, datorită depopulării Budacului, comunitatea s-a dizolvat şi datorită acestui fapt bistriţenii au fost trecuţi la Parohia din Chintelnic. Părintele paroh Valyi Elek, i-a primit cu căldură pe noii enoriaşi. El şi-a dat seama de perspectivele de dezvoltare ale comunităţii, şi a dorit ca din averile parohiilor din Budac şi Chintelnic să întemeieze o parohie la Bistriţa. Saşii bistriţeni însă nu au fost de acord cu acest lucru.

Situaţia s-a schimbat în anul 1865, când a fost numit ca şi guvernator al zonei pe Borosnyai Pal, un om hotărât să lupte pentru cauza comunităţii reformate din Bistriţa. El a reuşit în acelaşi an să obţină un loc pentru construirea bisericii şi să demareze lucrările de construcţie. Comunitatea dispunea de o anumită sumă de bani, dar insuficientă finalizării lucrărilor, drept pentru care guvernatorul a iniţiat o acţiune de colectare de fonduri în toată ţara, printre donatori numărându-se toate personalităţile protestante.

După cinci ani de construcţie, lucrările s-au oprit datorită terminării fondurilor. Borosnyai a fost mutat la Cluj şi timp de 15 ani biserica a rămas neterminată.

În anul 1885 prefectul judeţului, Banffy Dezső a construit o casă parohială şi l-a mutat pe preotul Valyi Elek. Sub supravegherea şi conducerea lui s-au început din nou lucrările de construcţii cu ajutorul unor donaţii. Biserica a fost terminată, dar nu aşa cum era în planurile iniţiale, şi a fost sfinţită în anul 1887 de către episcopul Szasz Domokos. În anul 1889, în locul lui Valyi Elek, decedat, episcopia l-a numit ca şi preot pe Kőpataky Gyula. A fost foarte iubit de către enoriaşi. După moartea lui, în 1891 Balazs Jozsef din Reghin a devenit preotul comunităţii. El a fondat primul săptămânal în limba maghiară, "Beszterce" şi a organizat "Uniunea Kalvin". De asemenea a luptat pentru Cazinoul Maghiar, când s-a dorit transformarea acestuia în "Cercul bistriţean", însă în zadar. A fost adeptul industrializării. În cei 20 de ani de serviciu, comunitatea a prosperat atât din punct de vedere material, cât şi spiritual. Succesorul lui a fost Vasarhelyi Janos, în timpul căruia comunitatea a trăit perioada de glorie. În 1918 a plecat la Dej şi de acolo la Cluj.

În 21 martie 1919, a fost numit Sigmond Janos. În această perioadă s-a renovat biserica evanghelică.

Din 1959 se păstrează regulamentul de funcţionare al unei şcoli umaniste. Cam în aceeaşi vreme s-a organizat arhiva oraşului, în care se găsesc documente de mare însemnătate, îndeosebi pentru legăturile dintre ţările române.

În secolul al VIII-lea, la Bistriţa funcţiona un gimnaziu, ce continua vechea şcoală.

Localitatea, în decursul existenţei sale, a fost martorul multor evenimente mari din istoria ţării noastre, cum ar fi, de pildă, Răscoala de la 1784 condusă de Horia, Cloşca şi Crişan, şi revoluţia de la 1848, când a şi fost ocupată un timp de oştile generalului Iosif  Bem.


Din cetatea feudală nu s-au păstrat decât unele fragmente din zidurile de incintă ale oraşului, treminate spre sfârşitul sec. XV (Piaţa Unirii) şi Turnul Dogarilor (str. M. Kogălniceanu) - unul din cele 18 bastioane de apărare ale oraşului.

Pe lângă aceste construcţii, Bistriţa medievală, considerată de Giovan Andreea Gramo "cel mai frumos oraş al Transilvaniei" se putea lăuda şi cu o şcoală atestată încă din 1388, farmacie din 1526 (a doua din Transilvania după Sibiu), cel mai spectaculos ansamblu arhitectural destinat schimburilor economice (Ansamblul Sugălete-case construite între 1480-1550), cu cea mai frumoasă casă în stil renascentist din Transilvania: Casa Argintarului. De asemenea, nu pot fi trecute cu vederea nici Biserica Sf. Nicolae devenită Biserică Evanghelică, construită în stil gotic dar renovată în stilul Renaşterii de un meşter adus chiar din spaţiul italian (Petrus Italus de Lugano) şi cu turnul bisericii care rămâne cel mai înalt turn medieval din Transilvania. Toate aceste aspecte sunt completate de multe detalii de pietrărie în stil gotic sau renascentist, dar probabil semnificativă în acest sens este şi lespedea funerară a unui cavaler medieval de pe latura sudică a Bisericii Evanghelice care este considerată de specialişti printre cele mai vechi sculpturi din spaţiul Transilvaniei.

Trama stradală a oraşului medieval îşi păstrează pitorescul şi astăzi, iar numărul mare al pasajelor impun deja o nouă denumire oraşului "Bistriţa-oraşul pasajelor".

Pe lângă stilistica de factură gotică sau din perioada renascentistă, Bistriţa păstrează şi un important fond arhitectural în stil baroc. Dintre cele mai importante exemple pot fi amintite fosta mănăstire a piariştilor cu şcoala şi spitalul din preajma actualei biserici romano-catolice "Sf. Treime". În această şcoală au studiat şi personalităţi importante ale culturii româneşti precum Gheorghe Şincai (azi fosta Spitalggase îi poartă numele). Elemente interesante de arhitectură barocă se păstrează şi la imobilele din străzile Gh. Şincai nr.12, N.Titulescu nr.8, Piaţa Centrală nr.42, L.Rebreanu nr.15 etc.

În secolul al XIX-lea odată cu demolarea zidurilor medievale, oraşul Bistriţa a fost completat cu largi artere de circulaţie proiectate după principiile neoclasicismului de filieră austriacă, exemplu actualele bulevarde şi străzi : Republicii (fost Fleischeralle), Independenţei (fost Niederwallendorfer), Gării (fost Bahngasse), Odobescu (fost Michaelisgasse).


Biserica Evanghelică ( Biserica gotică ) din Piaţa Centrală, cu cel mai înalt turn de piatră din Transilvania - de 76,5 metri - domină şi astăzi oraşul prin maestuozitatea ei. Grandoarea turnului servea ca mijloc de pază, observare şi alarmă ( ex: atacul trupelor lui Basta de la 1602 când tunurile aşezate în pădurea Codrişor au produs mari stricăciuni zidurilor cetăţii, timp în care populaţia oraşului era decimată de o groaznică ciumă ).

Supravieţuind numeroaselor atacuri asupra vechii cetăţi, biserica a fost martora timp de peste cinci secole a diferitelor regimuri ce au urmat să vină. Devenit un simbol al supravieţuirii oraşului, veghind în continuare asupra liniştii vechii cetăţi, şi astăzi învăluie totul în mister, lăsându-ne parcă să-i desluşim taina.


Construcţia acestei biserici a început în sec. al XIV-lea (din 1470) şi a durat aproape 100 de ani (până în 1563). O inscripţie arată că în martie 1560, sub conducerea arhitectului italian Petrus Italus, au început ample lucrări de consolidare şi completare care s-au încheiat în 1563; ele au dat de fapt forma actuală a edificiului. Bisericii de tip hală, cu tribune peste navele laterale, i-au fost adăugate elemente noi ( portalul principal şi alte două laterale, frontonul de vest, articulat prin trei registre de colonete angajate ) indicând influenţe ale Renaşterii.

În Biserica evanghelică s-a păstrat un valoros mobilier lucrat de meşterul Johannes Begler, 1516, precum şi cele 23 de steaguri ale breslelor bistriţene. Şi astăzi, orga veche de peste 500 ani, mai uimeşte prin limpezimea şi claritatea sunetului ei. Ea este a doua orgă ca vechime din Europa.

Centrul vechi al oraşului, aminteşte încă prin arhitectură, de înfloritoarea Bistriţa din secolele trecute. Cel mai vechi monument de arhitectură din oraş este reprezentat de fosta biserică a minorităţilor. Actuala  Biserică Ortodoxă , a fost construită pe la 1270 - 1280, suferind adăugiri ulterioare (sec. XIV). Planul este de biserică-sală, iar interiorul refăcut este în stil baroc. în exterior are contraforturi înalte, în două trepte.

Un interes aparte trezeşte grupul de 13 clădiri cu arcade numite Sugălete - sec. XV - XVI - care formau complexul comercial şi civil din fosta cetate. Construit în anul 1563, unic în stilul său, complexul este format din 20 de arcade masive, semicirculare în exterior, constituind un fel de galerie cu bolţi sprijinite pe 21 de stâlpi. Astăzi, se presupune că bolţile ar fi apărat marfa comercianţilor pe vreme rea.

Un alt monument însemnat al oraşului este Casa parohială, zidită din piatră în secolul al XVI-lea.

Casa lui Ion Zidaru (str. Liviu Rebreanu) a fost ridicată în anul 1500.

Casa Argintarului (str. Dornei nr.5) a fost construită spre jumătatea secolului XVI şi poartă însemnele breslei aurarilor. Astăzi, clădirea adăposteşte Secţia de istorie a Muzeului Judeţean, care prezintă interesante colecţii de arheologie. Nu departe de acest monument, în Piaţa Unirii, se află bustul romancierului Liviu Rebreanu, opera sculptorului Romulus Ladea.

Monumentul Andrei Mureşanu, opera sculptorului Cornel Medrea, a fost ridicat în Piaţa Centrală în memoria poetului, publicistului şi animatorului culturii româneşti în Transilvania, Andrei Mureşanu (1816 - 1863). Născut în acest oraş, pe strada care astăzi îi poartă numele, se află casa în care a locuit, ulterior devenind muzeu.

Stilul neogotic se face remarcat prin construcţii reprezentative precum Sinagoga (1854-1855) sau Biserica Reformată (1867-1887) dar şi prin diverse detalii de arhitectură.

Eclectismul a influenţat multe dintre faţadele imobilelor bistriţene renovate în secolul al XIX-lea ex. Piaţa Centrală nr.12, 40, 41, iar din preajma anului 1900 au început să apară şi primele exemple de arhitectură secesionistă, exemplu imobilele din strada Gh. Şincai nr.14, 18, Piaţa Centrală nr.28 şi Colegiul Andrei Mureşanu din strada Republicii etc.

Arhitectura secesionistă este interesant combinată cu formele tradiţionale ale arhitecturii transilvănene la un şir de construcţii de pe strada Zimbrului nr.9-15. Aceste modele arhitecturale "neotransilvănene" au corespondenţe în arhitectura din Tg. Mureş sau Oradea.

Bogatul fond arhitectural bistriţean este ilustrat şi de numărul mare de monumente de arhitectură înregistrate în Lista Monumentelor Istorice - 2004, unde oraşul se poate lăuda cu 54 de poziţii reprezentând monumenete şi ansambluri arhitecturale de interes naţional şi 198 de monumente şi ansambluri arhitecturale de interes local şi regional.


De aceste meleaguri se leagă numele unor figuri luminoase şi iluştrii ai culturii româneşti, precum George Coşbuc, Liviu Rebreanu, Andrei Mureşanu, Veronica Micle, Ion Pop Reteganul, Iacob Mureşanu, Ioan Marian, Vasile Petri, A. P. Alexi, Florian Porcius, Paul Tanco, Constantin Moisil, Iulian Marţian, Iuliu Prodan etc., proeminente personalităţi ştiinţifice sau precursori ai pedagogiei noastre moderne.


Bistriţa este, din 1968, reşedinţa judeţului Bistriţa - Năsăud, iar populaţia în anul 1992 era de aproximativ 90.000 de locuitori.



sursa : primariabistrita.ro
Mărgineanu Olimpia, "Bistriţa: (album)", ed. Aletheia, Bistriţa, 2001